Animal hoarding: când iubirea pentru animale încetează să le mai facă bine

Ce se află în spatele acumulării compulsive de animale

Recent, în spațiul public a apărut știrea despre peste 120 de pisici preluate de autorități din două locuințe din București, după ce polițiștii Serviciului pentru Protecția Animalelor au constatat condițiile în care acestea erau ținute.

Un asemenea caz provoacă, firesc, reacții puternice. Pentru unii, persoana este doar „o femeie care iubea prea mult pisicile”; pentru alții, situația reprezintă pur și simplu un act de cruzime. Realitatea psihologică poate fi însă mult mai complexă.

Fără o evaluare de specialitate, nu putem formula un diagnostic în cazul persoanei despre care vorbește știrea. Putem însă folosi această situație pentru a explica un fenomen documentat în literatura științifică și încă prea puțin discutat în România: animal hoarding, adică acumularea compulsivă de animale.

Acest comportament nu este definit doar prin numărul mare de animale, ci prin asocierea dintre acumularea lor continuă, incapacitatea persoanei de a le asigura condițiile minime de viață și dificultatea de a recunoaște degradarea situației.

Paradoxul este că persoana se poate considera salvatorul animalelor. În realitate, nevoia sa psihologică de a le aduna și de a nu se despărți de ele ajunge să prevaleze asupra bunăstării lor.

De aceea, cazul celor peste 120 de pisici nu ar trebui nici romantizat, nici folosit pentru condamnarea grăbită a unei persoane despre care nu avem suficiente informații. Ar trebui să devină punctul de plecare al unei discuții serioase despre granița dintre iubirea responsabilă pentru animale și o formă de acumulare care produce suferință atât animalelor, cât și omului.

Nu numărul animalelor definește problema animal hoarding

O crescătorie responsabilă, un adăpost sau chiar o familie care îngrijește mai multe pisici pot funcționa în condiții foarte bune, dacă există spațiu, resurse, igienă, control veterinar, sterilizare ori reproducere atent planificată și posibilitatea de a acorda atenție fiecărui animal.

În cazul acumulării patologice, raportul dintre numărul animalelor și resursele disponibile se rupe. Persoana continuă să aducă animale sau permite înmulțirea lor necontrolată, deși nu le mai poate asigura nevoile elementare.

Apar, progresiv:

• supraaglomerarea;

• acumularea urinei și a materiilor fecale;

• paraziții și bolile transmisibile;

• animalele netratate ori insuficient hrănite;

• reproducerea necontrolată;

• degradarea locuinței;

• izolarea persoanei;

• refuzul ajutorului și minimalizarea problemei.

Prin urmare, animal hoarding nu înseamnă simplul fapt de a avea „foarte multe animale”. Este o situație în care se întâlnesc suferința animalelor, auto-neglijarea persoanei și deteriorarea mediului în care trăiesc împreună.

Salvatorul care nu mai poate salva

Unul dintre cele mai importante resorturi psihologice este identitatea de salvator.

Persoana poate fi sincer convinsă că numai ea iubește cu adevărat animalele, că nimeni altcineva nu le-ar îngriji suficient de bine sau că separarea de ele le-ar condamna. Fiecare nou animal primit pare să confirme o misiune morală: „Dacă nu îl iau eu, cine îl va salva?”

La început, această convingere poate porni chiar dintr-un gest autentic de compasiune. Problema apare atunci când salvarea devine imposibil de oprit, iar persoana își pierde capacitatea de a evalua realist consecințele.

Compasiunea nu mai este orientată către nevoile concrete ale animalului, ci către calmarea unei nevoi interioare: aceea de a fi indispensabil, de a proteja, de a nu abandona și de a nu pierde.

În acel moment se produce o inversare dureroasă. Persoana continuă să se perceapă drept salvator chiar și atunci când animalele suferă în grija sa.

Trei tipologii întâlnite în practică

Literatura de specialitate descrie trei tipologii generale, care nu trebuie privite ca diagnostice rigide, ci ca modele utile pentru înțelegerea fenomenului.

Îngrijitorul copleșit

Este persoana care, inițial, reușea să îngrijească animalele, dar își pierde treptat capacitatea din cauza unei schimbări majore: boală, îmbătrânire, decesul partenerului, pierderea veniturilor sau înmulțirea necontrolată a animalelor.

Nu pornește neapărat de la intenția de a acumula. Situația scapă progresiv de sub control, iar rușinea și teama că animalele îi vor fi luate o determină să ascundă problema.

Salvatorul

Este animat de sentimentul unei misiuni. Caută activ animale, le primește de la alte persoane sau organizează informal o rețea de salvare. Consideră adesea că numai el le poate oferi protecție și dezvoltă o neîncredere accentuată față de autorități, medici veterinari, adăposturi sau potențiali adoptatori.

Refuzul de a da animalele spre adopție devine un indiciu important: scopul nu mai este găsirea unei vieți mai bune pentru fiecare animal, ci păstrarea tuturor sub controlul propriu.

Exploatatorul

În această situație, animalele sunt folosite pentru satisfacerea unor interese personale, iar empatia față de suferința lor este redusă. Persoana poate manipula oamenii din jur, poate nega evidențele și, uneori, poate utiliza discursul „salvării” pentru a obține bani, atenție sau alte beneficii.

Nu putem ști, doar din relatarea presei, căreia dintre aceste tipologii îi corespunde o anumită persoană. Pentru aceasta este necesară o evaluare individuală.

Animalele ca substitut al relațiilor umane

Revizuirea sistematică publicată în 2023 în Brazilian Journal of Psychiatry a analizat 18 studii care au inclus în total 538 de persoane implicate în cazuri de animal hoarding. Majoritatea erau femei de vârstă mijlocie, necăsătorite, care locuiau singure, de regulă în mediul urban.

Acest profil statistic nu trebuie transformat într-un stereotip. Faptul că o femeie trăiește singură și are multe pisici nu înseamnă că suferă de o tulburare. Datele ne pot ajuta însă să înțelegem rolul pe care singurătatea și izolarea socială îl pot avea în anumite cazuri.

Pentru unele persoane, animalele devin principala sau chiar singura sursă de apropiere emoțională. Ele oferă prezență, afecțiune și sentimentul de a fi necesar, fără complexitatea și riscurile relațiilor umane. Pot fi percepute drept prieteni ideali, membri ai familiei sau chiar copii simbolici.

Apare astfel un atașament intens, dar nu întotdeauna sănătos. Persoana se teme că despărțirea de un animal echivalează cu abandonul, trădarea ori pierderea unei părți din propria identitate.

Nu este încă limpede dacă izolarea socială determină acumularea animalelor sau dacă acumularea, prin degradarea locuinței și ruperea relațiilor, accentuează izolarea. Cel mai probabil, în multe situații, cele două fenomene se alimentează reciproc.

De ce persoana nu vede suferința animalelor?

Din exterior, pare greu de înțeles cum cineva care declară că iubește animalele poate continua să trăiască în mijlocul unor pisici bolnave, rănite sau subnutrite.

Un element central al fenomenului este însă conștientizarea redusă a problemei. Persoana poate minimaliza numărul animalelor, poate nega bolile evidente și poate interpreta intervenția autorităților nu ca pe o acțiune de protecție, ci ca pe o agresiune.

Se pot activa mai multe mecanisme psihologice:

• negarea realității;

• justificarea permanentă a situației;

• supraestimarea propriei capacități de îngrijire;

• neîncrederea în ceilalți;

• teama de separare;

• rușinea și ascunderea problemei;

• convingerea că intenția bună compensează rezultatul concret.

Aici se află una dintre cele mai importante distincții: a iubi animalele înseamnă să le recunoști nevoile reale, nu doar să ai nevoie de prezența lor.

Bunăstarea unei pisici nu poate fi evaluată după declarațiile persoanei care o deține, ci după starea animalului: sănătate, hrană, igienă, spațiu, posibilitatea manifestării comportamentului natural, siguranță și acces la îngrijire veterinară.

Pisicile se înmulțesc foarte repede

Într-un spațiu în care trăiesc numeroase pisici nesterilizate, situația poate scăpa de sub control într-un timp surprinzător de scurt.

O femelă poate avea mai multe gestații într-un an, iar o parte dintre pui pot deveni la rândul lor apți pentru reproducere înainte de împlinirea vârstei de un an. Din acest motiv, câteva animale nesterilizate pot deveni, în relativ puține generații, zeci de animale.

Revizuirea sistematică arată că reproducerea neplanificată a reprezentat principala sursă a animalelor în numeroase cazuri, fiind responsabilă pentru aproximativ 40–80% dintre acumulări în studiile care au analizat acest aspect.

Sterilizarea nu rezolvă resortul psihologic al comportamentului, dar poate opri una dintre principalele căi prin care situația se agravează.

Bună intenție, suferință reală

Consecințele pentru animale pot fi dramatice.

Studiile analizate descriu boli infecțioase, paraziți, traumatisme, malnutriție, tulburări de comportament și condiții severe de igienă. În unele cercetări au fost găsite animale moarte în până la 60% dintre proprietățile investigate.

La pisici, supraaglomerarea produce un nivel ridicat de stres. Chiar dacă toate au acces la hrană, densitatea excesivă, lipsa spațiilor de retragere, competiția pentru resurse și imposibilitatea stabilirii unor teritorii funcționale le pot afecta profund.

Pot apărea:

• agresivitate;

• teamă și hipervigilență;

• urinare în afara litierei;

• marcare teritorială;

• conflicte între animale;

• tulburări compulsive;

• sensibilitate redusă ori excesivă la contact;

• dificultăți ulterioare de adaptare.

Așadar, absența intenției de a face rău nu înseamnă absența suferinței. În drept și în protecția animalelor, efectele concrete contează, chiar dacă persoana consideră că a acționat din iubire.

De ce simpla preluare a animalelor nu rezolvă problema

Intervenția imediată este indispensabilă atunci când sănătatea animalelor sau a persoanei este în pericol. Animalele trebuie evaluate medical, tratate, sterilizate și, atunci când este posibil, pregătite pentru adopție.

Dar confiscarea sau preluarea lor tratează numai consecința vizibilă.

Dacă resorturile psihologice rămân neabordate, persoana poate începe din nou să adune animale. Studiile incluse în revizuirea sistematică au raportat rate de recidivă cuprinse între 13% și 41%.

Acest lucru arată că intervenția exclusiv administrativă nu este suficientă. Peste câteva luni sau câțiva ani, aceeași persoană poate ajunge într-o situație similară, uneori la o altă adresă și într-o izolare și mai accentuată.

Nu este suficient să „salvăm pisicile” o singură dată. Trebuie întrerupt mecanismul care produce repetarea situației.

Este nevoie de o intervenție interdisciplinară

Animal hoarding nu este doar o problemă de protecție a animalelor. Este simultan o problemă de sănătate mintală, sănătate publică, asistență socială și siguranță a locuirii.

O intervenție eficientă ar trebui să reunească:

• medicii veterinari;

• psihologii și medicii psihiatri;

• serviciile sociale;

• autoritățile pentru protecția animalelor;

• administrația locală;

• organizațiile capabile să preia și să plaseze responsabil animalele;

• familia sau rețeaua socială a persoanei, atunci când aceasta există.

Evaluarea psihiatrică este importantă deoarece acumularea animalelor poate apărea în contexte diferite: tulburare de acumulare, depresie, traumă, dependență, tulburări de personalitate, idei delirante sau deteriorare cognitivă, inclusiv demență.

Nu orice caz are aceeași origine și, prin urmare, nu poate avea aceeași soluție.

În același timp, evaluarea trebuie să includă animalele și mediul. O locuință curățată, fără monitorizare ulterioară, poate reveni rapid la starea inițială. O persoană obligată să renunțe la toate animalele, fără sprijin psihologic, poate percepe intervenția ca pe o traumă și își poate ascunde mai bine comportamentul în viitor.

Nici romantizare, nici stigmatizare

Expresii precum „iubea prea mult animalele” romantizează o situație care poate produce suferință severă. La polul opus, etichete precum „nebună” sau „monstru” nu explică nimic și pot face ca alte cazuri să fie ascunse mai bine.

A înțelege resorturile psihologice nu înseamnă a scuza neglijarea animalelor. Înseamnă a identifica mecanismul care a produs-o, pentru a putea preveni repetarea ei.

Persoana are nevoie de evaluare și ajutor. Animalele au nevoie de protecție imediată. Cele două adevăruri nu se exclud.

Când ar trebui să ne îngrijorăm?

Numărul mare de animale devine un semnal de alarmă atunci când observăm mai multe dintre următoarele situații:

• animalele continuă să se înmulțească necontrolat;

• persoana refuză sistematic adopțiile;

• aduce animale noi, deși cele existente nu sunt îngrijite corespunzător;

• nu poate spune exact câte animale are;

• locuința este degradată de urină, fecale și resturi;

• animalele bolnave nu primesc tratament;

• persoana ascunde situația și refuză accesul altor oameni;

• susține că numai ea poate salva animalele;

• neagă semne evidente de boală, malnutriție sau suferință;

• relațiile sociale și viața cotidiană au fost înlocuite aproape complet de preocuparea pentru animale.

O sesizare făcută la timp poate preveni atât suferința animalelor, cât și prăbușirea completă a persoanei.

Iubirea responsabilă are și limite

După mai bine de 40 de ani trăiți alături de pisici, am învățat că dragostea pentru ele nu se măsoară prin numărul celor pe care reușim să le adunăm în jurul nostru.

Se măsoară prin calitatea vieții pe care le-o putem oferi.

Uneori, adevărata grijă înseamnă să primești un animal. Alteori înseamnă să îl dai spre adopție unei familii care îi poate oferi mai mult. Înseamnă să sterilizezi, să tratezi, să ceri ajutor și, mai ales, să recunoști momentul în care resursele tale nu mai sunt suficiente.

Iubirea pentru animale încetează să le mai facă bine atunci când nevoia noastră de a le păstra devine mai puternică decât dreptul lor de a trăi în condiții adecvate.

Iar în acel moment nu mai vorbim despre „prea multă iubire”, ci despre o suferință care trebuie recunoscută și tratată — pentru binele oamenilor și al animalelor deopotrivă.

Notă privind datele științifice

Articolul are ca punct de plecare revizuirea sistematică „Animal hoarding: a systematic review”, publicată de Stumpf și colaboratorii în 2023 în Brazilian Journal of Psychiatry Autorii avertizează că majoritatea cercetărilor disponibile sunt observaționale, au o calitate metodologică redusă și un risc semnificativ de eroare. Prin urmare, profilurile descrise sunt tendințe statistice, nu criterii prin care poate fi diagnosticată o persoană pe baza unei știri. Stumpf, B. P., și colab.(2023). Animal hoarding: a systematic review. Revista brasileira de psiquiatria (Sao Paulo, Brazil : 1999), 45(4), 356–365.