Membru al familiei, copil sau... doar o pisică? Ce spune știința despre relatia om-pisica

Dacă ai întreba zece iubitori de pisici ce reprezintă companionul lor felin, probabil ai primi zece răspunsuri diferite.

Pentru unii este, pur și simplu, un animal de companie. Pentru alții, este un membru al familiei. Sunt oameni care vorbesc despre pisica lor ca despre un copil, iar alții spun, fără nicio ezitare, că este cel mai bun prieten pe care îl au.

La prima vedere, toate aceste răspunsuri par doar moduri diferite de a exprima aceeași afecțiune. Dar dacă această alegere spune, de fapt, ceva mult mai profund? Dacă felul în care ne definim relația cu pisica influențează, fără să ne dăm seama, chiar viața pe care i-o oferim?

Aceasta este întrebarea de la care au pornit cercetătorii Universității din Groningen. Nu au încercat să afle cine își iubește mai mult pisica și nici care este relatia om-pisica ideala. Au vrut să înțeleagă dacă modul în care oamenii își percep companionul felin se reflectă în deciziile pe care le iau zi de zi pentru acesta.

Iar răspunsurile au fost surprinzătoare.

O întrebare aparent simplă despre relatia om-pisica

Studiul a inclus aproape 1.800 de oameni care trăiesc alături de pisici. Fiecăruia i s-a adresat aceeași întrebare:

Cum îți vezi pisica?

Participanții au putut alege una dintre patru variante:

• este un animal de companie;

• este un membru al familiei;

• este ca un copil pentru mine;

• este cel mai bun prieten al meu.

La prima vedere, pare o întrebare aproape banală. Însă psihologia ne arată de mult timp că limbajul pe care îl folosim pentru a descrie o relație spune adesea ceva despre felul în care o trăim. Cercetătorii au pornit de la aceeași idee: dacă modul în care definim relația cu pisica influențează și comportamentul nostru față de ea, atunci aceste răspunsuri ar trebui să se regăsească și în viața de zi cu zi.

Rezultatele spun multe despre noi

Mai bine de jumătate dintre participanți au declarat că își consideră pisica un membru al familiei.

Peste un sfert au spus că este ca un copil.

Doar o mică parte au ales varianta „este animalul meu de companie”, iar și mai puțini au spus că o văd drept cel mai bun prieten.

Interesant este însă că studiul nu s-a oprit aici. Autorii au comparat aceste răspunsuri cu obiceiurile cotidiene ale proprietarilor și au descoperit că percepția asupra relației era asociată cu diferențe reale în modul în care trăiau pisicile.

Este important de reținut că aceste caracteristici descriu tendințe statistice observate în grupul studiat. Ele nu definesc fiecare proprietar de pisică și nu permit concluzii despre o anumită persoană.

Pisica văzută ca membru al familiei - 52%

Mai bine de jumătate dintre participanți au ales această variantă.

În acest grup s-au regăsit mai frecvent femei, persoane sub 35 de ani, oameni care nu locuiau singuri și proprietari aflați la prima lor pisică, adesea una de rasă.

Pentru acești oameni, pisica ocupă un loc firesc în familie și este considerată egală cu ceilalți membri ai gospodăriei într-o măsură mai mare decât în cazul celor care o văd doar ca animal de companie. Totuși, relația rămâne una echilibrată. Pisica nu reprezintă principala sursă de sprijin emoțional, iar rolul ei în viața socială a proprietarului este moderat. Sentimente precum compania, loialitatea, empatia sau sprijinul emoțional sunt prezente, dar nu definesc relația.

Acest mod de a privi pisica se reflectă și în viața de zi cu zi. Aproximativ două treimi dintre aceste pisici aveau acces liber în exterior, iar doar un sfert erau limitate la o grădină împrejmuită sau la un catio. În același timp, ele aveau ceva mai rar acces în dormitor decât pisicile considerate „copii” sau „cei mai buni prieteni”, probabil pentru că proprietarii nu depindeau atât de mult de ele pentru companie sau sprijin emoțional.

Pisica văzută ca un copil - 27%

Această categorie a fost aleasă cel mai frecvent de femei tinere, sub 35 de ani, care locuiau singure și aveau, în medie, mai multe pisici, deseori de rasă.

Autorii sugerează că aceste persoane ar putea avea o tendință mai accentuată de a-și exprima nevoia de a îngriji și proteja prin relația cu animalele. Totuși, ei subliniază clar că studiul nu demonstrează că pisica înlocuiește un copil și nici nu permite o astfel de concluzie.

Relația este caracterizată printr-un sentiment accentuat de responsabilitate. Proprietarii consideră că pisica depinde de ei pentru dragoste, grijă și protecție și încearcă să o lase cât mai rar singură. În comparație cu celelalte categorii, aceste pisici au cele mai mici șanse să circule liber afară, fiind ținute mai des exclusiv în interior sau având acces doar într-un spațiu exterior securizat.

Autorii sugerează că această protecție suplimentară poate avea două explicații. Prima este valoarea ridicată a multor pisici de rasă, care îi determină pe proprietari să evite orice risc. A doua este importanța emoțională pe care pisica o are în viața lor. Cercetări anterioare au arătat că un atașament foarte puternic este asociat, în general, cu restricționarea accesului în exterior.

Tot în acest grup, proprietarii declarau mai des că nu pleacă niciodată de acasă pentru mai multe zile. Autorii propun mai multe explicații posibile: o rețea socială mai restrânsă, o personalitate mai anxioasă sau, pur și simplu, faptul că se simt atât de bine în compania pisicii încât nu simt nevoia să călătorească frecvent. Ei precizează însă că studiul nu poate stabili care dintre aceste explicații este cea corectă.

Pisica văzută ca cel mai bun prieten - 7%

Aceasta a fost cea mai rară categorie.

În acest grup s-au regăsit ceva mai frecvent bărbați, persoane care locuiau singure și proprietari ai unei singure pisici, de regulă fără pedigree.

Pentru acești oameni, pisica reprezintă o sursă importantă de companie și sprijin emoțional. Ei tind să o perceapă ca pe un partener egal în relație și se bazează într-o măsură mai mare pe prezența ei în viața de zi cu zi.

Acest lucru se reflectă și în obiceiurile cotidiene. Pisicile aveau cele mai mari șanse să fie primite în dormitor, iar proprietarii declarau cel mai frecvent că nu pleacă de acasă pentru perioade mai lungi. Și aici autorii propun două explicații posibile: fie proprietarii au o rețea socială mai restrânsă și preferă compania pisicii, fie pur și simplu se bucură atât de mult de relația cu aceasta încât nu simt nevoia să călătorească des. Studiul nu poate stabili care dintre variante este adevărată.

Interesant este că, deși cercetătorii se așteptau ca aceste pisici să aibă mai multă libertate în exterior, multe dintre ele aveau acces limitat, asemănător pisicilor percepute ca „copii”.

Pisica văzută doar ca animal de companie - 14%

Această categorie era formată mai frecvent din bărbați, persoane peste 35 de ani, care nu locuiau singure și aveau, de regulă, o singură pisică fără pedigree.

Acești proprietari erau cei mai puțin înclinați să atribuie pisicii caracteristici umane. Comparativ cu celelalte grupuri, considerau într-o măsură mai mică faptul că pisica este egală cu oamenii și îi atribuiau un rol mai redus ca sursă de companie, sprijin emoțional sau sens în viața de zi cu zi.

În schimb, pisicile din acest grup beneficiau de cea mai mare libertate. Aveau cel mai des acces liber în exterior, erau mai rar primite în dormitor, iar atunci când proprietarii plecau pentru câteva zile, erau îngrijite mai frecvent de vecini sau prieteni.

Autorii țin însă să sublinieze un aspect esențial: acest lucru nu înseamnă că aceste pisici sunt mai puțin iubite sau mai puțin bine îngrijite. Dacă primesc hrană, apă, litiera este curățată zilnic, iar cineva le oferă atenție și joacă atunci când este nevoie, pentru multe pisici rămânerea în propriul teritoriu este chiar varianta cea mai puțin stresantă.

Pisica poate înlocui relațiile cu oamenii?

Rezultatele studiului au arătat că persoanele care își vedeau pisica drept „copil” sau „cel mai bun prieten” locuiau mai frecvent singure.

Este tentant să concluzionăm că, în aceste situații, pisica ajunge să înlocuiască relațiile umane. Totuși, autorii studiului ne avertizează că o astfel de concluzie ar fi nejustificată.

Cercetarea nu a evaluat cât sprijin social primeau participanții din partea familiei sau a prietenilor și nici dacă se simțeau singuri. Din acest motiv, nu putem spune dacă pisica compensează lipsa relațiilor umane sau dacă, pur și simplu, persoanele care locuiesc singure dezvoltă în mod natural o relație mai apropiată cu companionul lor felin.

Cu alte cuvinte, studiul identifică o asociere, nu o relație de cauzalitate.

Cât de bine ne înțeleg, de fapt, pisicile?

Un alt aspect interesant privește ceea ce psihologii numesc abilități sociocognitive – capacitatea unui animal de a percepe emoțiile, intențiile și comportamentul celorlalți.

Cercetătorii au observat că proprietarii atribuiau frecvent pisicilor trăsături precum empatia, sensibilitatea sau capacitatea de a-i înțelege atunci când sunt triști. În mod surprinzător însă, persoanele care locuiau singure nu au acordat scoruri mai mari acestor calități decât cele care locuiau împreună cu alți oameni, contrar unor studii anterioare.

Autorii cred că acest rezultat ar putea avea o explicație metodologică. În chestionar, participanții au fost întrebați dacă „pisica știe când sunt supărat și încearcă să mă consoleze”.

În realitate, această afirmație conține două idei diferite:

• pisica își dă seama că stăpânul este supărat;

• pisica încearcă intenționat să îl consoleze.

Este posibil ca unii respondenți să fi fost de acord cu prima afirmație, dar nu și cu a doua, ceea ce ar explica și numărul neobișnuit de mare de răspunsuri „Nu știu”.

Cât de „sociale” sunt, de fapt, pisicile?

Discuția merge însă și mai departe.

Dacă oamenii percep pisicile ca fiind empatice sau capabile să îi înțeleagă, cât de bine susține știința aceste convingeri?

Autorii amintesc că pisicile provin dintr-o specie care a evoluat, în principal, ca vânător solitar. Spre deosebire de oameni sau de câini, pentru care cooperarea socială a fost esențială pentru supraviețuire, strămoșii pisicii domestice nu au depins de viața în grup. Din acest motiv, este posibil ca unele dintre abilitățile lor sociale să fie mai puțin dezvoltate.

Acest lucru nu înseamnă însă că pisicile sunt indiferente față de oameni.

Dimpotrivă, cercetările existente arată că ele pot recunoaște emoții precum bucuria sau furia de pe chipul nostru, pot urmări gestul prin care le indicăm un obiect, pot interpreta unele intenții umane și chiar pot reproduce anumite mișcări simple ale oamenilor.

Există însă și limite.

Spre deosebire de oameni și de alte specii profund sociale, precum câinii, pisicile nu par să înțeleagă interacțiunile dintre două alte persoane – o abilitate importantă în speciile care au evoluat trăind în grupuri complexe.

Această diferență ne amintește că, deși relația dintre om și pisică poate fi extrem de profundă, ea nu este identică unei relații dintre doi oameni.

Antropomorfizarea: când intențiile bune nu coincid cu nevoile pisicii

Antropomorfizarea înseamnă tendința noastră de a interpreta comportamentul animalelor prin prisma emoțiilor, intențiilor și nevoilor umane.

Autorii studiului atrag atenția că, atunci când ne raportăm la pisică precum la un copil sau la cel mai bun prieten, există un risc mai mare ca intențiile noastre bune să nu coincidă întotdeauna cu nevoile ei reale.

Problema nu este apropierea emoțională în sine. Problema apare atunci când uităm că pisicile percep lumea diferit de noi și ajungem să le atribuim reacții, motivații sau preferințe specifice oamenilor.

Un exemplu simplu este felul în care oamenii își exprimă afecțiunea.

Pentru noi, o îmbrățișare strânsă este un gest firesc de iubire. Pentru multe pisici însă, faptul de a fi ținute ferm în brațe poate fi perceput ca o amenințare, deoarece le limitează posibilitatea de a se retrage.

La fel se întâmplă și cu mângâierile.

Deși majoritatea pisicilor apreciază contactul fizic, ele preferă anumite zone ale corpului și doar pentru perioade limitate. Ceea ce proprietarului i se pare o dovadă de afecțiune poate deveni, din perspectiva pisicii, o experiență neplăcută dacă ignoră semnalele subtile prin care aceasta încearcă să spună că este suficient.

Autorii atrag atenția și asupra unui alt aspect.

Oamenii tind adesea să interpreteze greșit comportamentul pisicilor. Cercetări anterioare au arătat că multe dintre explicațiile pe care le oferim gesturilor, expresiilor faciale sau vocalizărilor lor nu sunt susținute de biologia speciei. Cu alte cuvinte, uneori vedem în comportamentul pisicii ceea ce ne-am dori să vedem, nu neapărat ceea ce exprimă ea.

Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la apropierea emoțională față de companionii noștri, dimpotrivă autorii recunosc că un anumit grad de antropomorfizare este probabil inevitabil și chiar util. Tocmai această tendință ne permite să dezvoltăm atașament, empatie și o relație afectivă profundă cu animalele.

Ele au propriul mod de a comunica, propriile limite și propriile nevoi comportamentale, diferite de ale noastre. Cu cât înțelegem mai bine aceste particularități, cu atât le putem oferi o viață mai apropiată de ceea ce este cu adevărat benefic pentru ele.

Din acest motiv, cercetătorii consideră că, în special proprietarii care își percep pisica drept „copil” sau „cel mai bun prieten”, ar beneficia de informații bazate pe dovezi despre comportamentul natural al pisicilor și despre nevoile lor reale.

Concluzii

Cercetarea arată că relația dintre oameni și pisici este mult mai complexă decât pare la prima vedere. Modul în care ne percepem companionul – ca animal de companie, membru al familiei, copil sau cel mai bun prieten – nu este doar o etichetă afectivă. El se reflectă în deciziile pe care le luăm zi de zi și, implicit, în mediul în care trăiește pisica.

Autorii au constatat că atât caracteristicile proprietarului, cât și cele ale pisicii influențează această percepție. În același timp, felul în care proprietarul își definește relația cu pisica este asociat cu diferențe concrete privind libertatea de mișcare, gradul de protecție, accesul în anumite spații ale locuinței și rolul pe care pisica îl ocupă în viața emoțională a omului.

Unul dintre cele mai interesante rezultate este că proprietarii care își văd pisica drept un copil tind să manifeste comportamente asemănătoare celor întâlnite în relația părinte–copil: un nivel ridicat de grijă, implicare și, uneori, chiar de supraprotecție.

În același timp, studiul sugerează că persoanele care își descriu relația cu pisica în termeni specifici relațiilor umane foarte apropiate, precum „copil” sau „cel mai bun prieten”, au o tendință mai accentuată de a antropomorfiza comportamentul acesteia decât cei care o consideră membru al familiei sau, pur și simplu, un animal de companie.

Autorii subliniază însă că antropomorfizarea nu este, în sine, un lucru negativ. Un anumit grad de antropomorfizare este probabil necesar pentru a crea o legătură afectivă cu un animal. Important este însă să nu uităm că pisicile percep lumea diferit de oamenii și au propriile nevoi biologice și comportamentale.

Mai mult decât o clasificare

Dincolo de descrierea celor patru tipuri de relații, studiul transmite un mesaj mai profund.

El ne invită să reflectăm nu doar la ceea ce reprezintă pisica pentru noi, ci și la felul în care propriile noastre nevoi emoționale influențează viața pe care i-o oferim.

Poate că întrebarea nu este dacă pisica este un copil, un membru al familiei sau cel mai bun prieten.

Poate că întrebarea este dacă, indiferent de locul pe care îl ocupă în inima noastră, reușim să îi înțelegem și să îi respectăm natura.

Pentru că felul în care ne raportăm la pisică spune multe despre noi.

Însă starea ei de bine depinde, înainte de toate, de capacitatea noastră de a-i respecta natura și de a o înțelege nu ca pe un om în miniatură, ci ca pe ceea ce este cu adevărat, o pisică.

Studiul pe care se bazează acest articol

Acest articol reprezintă o sinteză și o popularizare a rezultatelor publicate în studiul:

Bouma, E. M. C., Reijgwart, M. L., & Dijkstra, A. (2022). Family Member, Best Friend, Child or ‘Just’ a Pet, Owners’ Relationship Perceptions and Consequences for Their Cats. International Journal of Environmental Research and Public Health, 19(1), 193. https://doi.org/10.3390/ijerph19010193