Suntem, de fapt, "pisicile" pisicilor noastre?

Poate că marea transformare a domesticirii a însemnat mai mult decât faptul că pisica a învățat să trăiască lângă noi: treptat, creierul ei a început să ne trateze ca pe niște parteneri sociali.

Este unanim acceptată teroria confprm căreia povestea domesticirii pisicii începe aproape întotdeauna cu agricultura.

Acum aproximativ 10.000 de ani, oamenii au început să depoziteze cereale. Cerealele au atras șoarecii, șoarecii au atras pisicile sălbatice, iar oamenii au descoperit avantajele unui mic prădător care patrula prin apropierea hambarelor. Este o explicație solidă pentru motivul pentru care pisica s-a apropiat de așezările umane.

Dar lasă fără răspuns o întrebare poate și mai interesantă.

De ce ne-a trecut și pragul casei?

Cum s-a ajuns de la felina care vâna rozătoarele din jurul unei așezări umane la animalul care astăzi vine spre noi cu coada ridicată, își freacă obrazul de picioarele noastre, își împinge capul sub palmă pentru a fi mângâiat și apoi adoarme lipit de corpul nostru?

Șoarecii explică drumul pisicii până la marginea așezării. Drumul de acolo până la marginea patului nostru are însă o altă poveste.

Pentru asta trebuie să încercăm să căutăm răspunsul în altă parte: în comportamentul social și în creierul pisicii.

Pisica „solitară” care avea deja prieteni

Multă vreme pisica a fost descrisă drept un animal fundamental solitar. Imaginea nu este complet greșită: pisica domestică poate supraviețui și vâna singură.

Dar asta nu înseamnă că este incapabilă de viață socială.

Studierea coloniilor de pisici libere a arătat că, atunci când resursele sunt suficiente, ele pot forma grupuri sociale structurate, în interiorul cărora indivizii se recunosc și stabilesc relații diferite între ei. Unele pisici devin parteneri preferați: se caută, se salută, se toaletează reciproc, se freacă una de alta și dorm lipite sau chiar parțial una peste alta.

Cu alte cuvinte, înainte ca omul să intre în poveste, exista deja ceva esențial pentru relația noastră viitoare: pisica avea capacitatea de a forma relații afiliative.

Nu toate pisicile dintr-un grup sunt prietene. Tocmai preferința pentru anumiți indivizi face fenomenul interesant: apropierea nu este simpla consecință a faptului că mai multe animale se află în același loc.

Studiile asupra proximității și allogroomingului arată existența unor „preferred associates”, iar familiaritatea și rudenia influențează intensitatea comportamentelor afiliative. Pisicile nu sunt pur și simplu sociale. Sunt selective social. Își aleg, într-un sens comportamental, indivizii cu care preferă să stea, pe care îi toaletează și de care caută apropierea.

Domesticirea avea, așadar, de unde să pornească. Pisica avea deja o viață socială, cu relații selective și parteneri preferați. Marea schimbare avea să fie alta: să ne facă și nouă loc în acest sistem social.

Atingerea era deja o monedă socială

Două dintre comportamentele importante între pisici apropiate sunt allogroomingul și allorubbingul.

Allogrooming înseamnă că o pisică toaletează o altă pisică, în special prin linsul capului și gâtului. Nu pare să fie vorba doar despre igienă: o pisică solitară este perfect capabilă să-și mențină blana, iar literatura consideră că, în afara relației mamă–pui, funcția allogroomingului este în mare parte socială.

Mai interesant este că pisica nu doar acceptă acest contact ci îl și poate solicita.

O pisică se poate apropia de alta, își poate coborî capul și flexa gâtul astfel încât să-i expună partenerului zona capului pentru grooming. Allogroomingul apare mai frecvent între partenerii preferați.

Pentru pisică, toaletarea poate fi o experiență pe care o caută, nu doar una pe care o tolerează.

Allorubbingul merge și mai departe. Pisicile își freacă reciproc capul, flancurile și uneori cozile, iar interacțiunea poate dura minute. În timpul ei, pisicile torc frecvent.

Contactul are probabil atât o componentă olfactivă, prin schimbul de mirosuri, cât și una tactilă.

Avem deci, înainte de relația cu omul, un sistem gata construit:

apropiere → contact corporal → atingere → afiliere → repetarea contactului.

Dar de ce ar dori creierul unui animal repetarea unei atingeri?

Când atingerea devine recompensă

De multe ori, atingerea este mai mult decât simplă informație.

Când ceva ne atinge pielea, sistemul nervos trebuie, desigur, să afle unde, cu ce intensitate și eventual ce anume ne-a atins.

La nivel primar, când ceva ne atinge pielea, sistemul nervos trebuie să afle unde, cu ce intensitate și eventual ce anume ne-a atins. Există însă și căi senzoriale implicate în dimensiunea afectivă a atingerii.

Aici apar mecanoreceptorii cutanați cu prag scăzut, inclusiv fibrele C-LTMR (C-low-threshold mechanoreceptors), asociate cu atingerea blândă a pielii cu păr. La om, fibrele C-tactile (CT) fac parte din sistemul studiat în legătură cu „affective touch” — atingerea care poate dobândi o valoare afectivă și recompensatoare.

O știm, într-un fel, și din propria experiență: nu ne este indiferent dacă suntem atinși, cine ne atinge și în ce context. Uneori, contactul fizic este o experiență pe care o căutăm și pe care creierul o poate trata ca pe o recompensă. Dacă atingerea poate deveni recompensă, apare o consecință esențială pentru povestea domesticirii: animalul va avea un motiv să caute din nou nu numai atingerea, ci și individul asociat cu ea.

Ar fi incorect să pretindem că acest lanț a fost demonstrat integral la Felis catus.

Dar știm că un asemenea mecanism este biologic plauzibil, stimularea tactilă blândă a pielii poate crește eliberarea dopaminei într-una dintre structurile centrale ale sistemului cerebral de recompensă.

Alături de dopamină, cercetarea asupra recompensei sociale la mamifere implică și opioidele endogene și oxitocina.

Nu sunt trei butoane independente și ar fi greșit să reducem dopamina la „plăcere” sau oxitocina la celebrul „hormon al iubirii”.

Mai util este să ne imaginăm un sistem în care creierul combină senzația tactilă, recompensa și motivația asociată cu identitatea unui partener social.

Și aceasta este exact proprietatea de care ai nevoie pentru construirea unei relații.

Apoi, ceva extraordinar s-a întâmplat: am intrat noi în sistem

Domesticirea lupilor a modificat până și anatomia facială a câinilor, favorizând expresii la care oamenii sunt deosebit de receptivi. În cazul pisicii, povestea pare să fi urmat o altă cale: în bună măsură, ea ne-a făcut pe noi să-i învățăm repertoriul social.

Când o pisică se apropie de alta cu coada ridicată, semnalează intenții prietenoase, iar acest salut precede frecvent allorubbingul. Același gest ne întâmpină adesea și pe noi când intrăm pe ușă: coada se ridică, pisica se apropie și își freacă apoi capul sau corpul de picioarele noastre.

Crowell-Davis și colaboratorii descriu acest lucru ca pe o transpunere a comportamentului social normal dintre pisici în relația cu oamenii. Frecarea de picioarele noastre este versiunea unui salut rezervat, între pisici, indivizilor familiari. Iar când răspundem mângâindu-i capul și gâtul, atingem tocmai regiunile în care pisicile apropiate se toaletează reciproc.

Chiar și preferințele lor tactile se potrivesc acestei povești. Experimentele asupra mângâierii au găsit cele mai puține reacții negative atunci când oamenii atingeau regiunile temporală și periorală, zone importante și în contactul social dintre pisici.

Turner și Bateson propun o interpretare și mai sugestivă: atunci când pisica se freacă de proprietar, mângâierea noastră ar putea fi cel mai apropiat echivalent al unei frecări reciproce pe care i-l putem oferi. 

Dintr-odată, gestul atât de banal de a mângâia o pisică dobândește alt sens. Ea vine spre noi folosind semnalele cu care se apropie de un partener social, iar noi îi răspundem cu o formă de contact care seamănă cu cel pe care l-ar primi de la o altă pisică.

Când își împinge fruntea sub palma noastră, nu pisica participă la un ritual uman, ci noi participăm la unul felin.

Nici torsul nu pare întâmplător

Torsul apare în contexte foarte diferite și nu poate fi tradus pur și simplu prin „mă simt bine”. Bradshaw și colaboratorii observă însă că îl întâlnim frecvent în timpul interacțiunii cu un partener social familiar, al stimulării tactile și al frecării, dar și în situații în care contactul pare să fie dorit. Numitorul comun al acestor contexte ar putea fi tocmai contactul social dorit.

Odată ce omul a intrat în lumea socială a pisicii, relația dintre cele două specii a început însă să modeleze și felul în care comunică. Pisica nu s-a limitat la comportamentele pe care le folosea deja cu semenii ei; unele semnale au căpătat o importanță nouă în relația cu noi. Cel mai bun exemplu este mieunatul: relativ rar între pisicile adulte, dar omniprezent în comunicarea cu omul, ceea ce sugerează că pisicile au învățat să-l folosească pentru a ne atrage atenția.

Relația cu omul a însemnat astfel mai mult decât extinderea repertoriului social felin asupra unei alte specii. A însemnat și adaptarea acestui repertoriu la un partener social nou: noi.

Creierul pisicii știe cine suntem

Un studiu publicat în 2025 a examinat pisici cu diferite stiluri de atașament în timpul interacțiunilor libere cu proprietarii lor. La pisicile clasificate ca având atașament securizant, oxitocina salivară a crescut după interacțiunea cu proprietarul. Aceste pisici inițiau mai multe interacțiuni, petreceau mai mult timp în apropierea lui și încercau mai rar să se retragă din interacțiune. Creșterea oxitocinei s-a asociat pozitiv cu comportamentul de apropiere.

Rezultatul nu înseamnă că am descoperit „molecula iubirii dintre pisică și om”, dar arată ceva mult mai interesant: relația pisicii cu omul a ajuns suficient de adânc în biologia sa socială încât interacțiunea cu o anumită persoană să fie asociată cu sisteme neuroendocrine implicate în afiliere și atașament.

Pentru pisicile care trăiesc alături de noi, omul poate deveni astfel mai mult decât sursa hranei și a adăpostului: devine un individ social, de care caută apropierea și cu care poate construi o relație de atașament.

Dar cum ajunge omul acolo?

Nu toate pisicile se raportează însă la oameni în același fel. Aici, povestea domesticirii speciei se întâlnește cu povestea fiecărei pisici în parte.

La pisoi există o perioadă sensibilă de socializare, aproximativ între două și șapte săptămâni, în care experiențele sociale pot avea efecte de lungă durată. Contactul cu oamenii în această etapă contribuie la felul în care pisica va răspunde ulterior prezenței și interacțiunii cu ei.

În ecuație intră și mama. Un pui care crește lângă o mamă calmă în prezența oamenilor primește, foarte devreme, informații despre această creatură uriașă cu două picioare, înainte de a-și construi singur întreaga experiență a relației cu ea.

Relația cu omul se construiește astfel la întâlnirea dintre predispoziția biologică și experiența individuală, într-o perioadă a vieții în care creierul este deosebit de receptiv la învățarea socială.

Iar dacă ne întoarcem de la istoria unei singure pisici la istoria speciei, mai apare o piesă: selecția. Și selecția avea de unde să înceapă.

Nu orice pisică sălbatică putea face asta

Strămoșul principal al pisicii domestice, Felis silvestris lybica, avea deja o caracteristică importantă pentru povestea noastră. Bradshaw și colaboratorii arată că subspeciile Felis silvestris diferă considerabil prin ușurința cu care pot fi îmblânzite: F. s. lybica este mult mai tractabilă decât pisica sălbatică europeană, F. s. silvestris, și mai adaptabilă vieții în apropierea așezărilor umane.

Exista, așadar, încă de la început o predispoziție comportamentală asupra căreia selecția putea acționa. Indivizii mai puțin temători și mai toleranți față de prezența omului puteau profita mai ușor de resursele oferite de noua nișă creată în jurul așezărilor.

Proximitatea a creat însă și o situație cu totul nouă. Pentru o pisică ce trăia permanent în preajma oamenilor, putea deveni avantajoasă nu doar tolerarea noastră, ci și capacitatea de a ne integra în viața ei socială.

Aici ajungem la limita dintre ceea ce putem demonstra și ceea ce putem reconstrui.

Nu avem cum să măsurăm oxitocina unei pisici care trăia lângă o așezare neolitică și nici să observăm momentul în care un animal sălbatic a început să caute pentru prima dată atingerea unui om.

Dovezile pe care le avem provin din mai multe direcții și descriu diferite piese ale mecanismului.

Pisicile formează relații afiliative selective și au parteneri sociali preferați. Își caută apropierea, folosesc allogroomingul și allorubbingul și pot solicita activ contactul.

O parte dintre aceste comportamente sunt astăzi îndreptate și către oameni.

Știm, în același timp, că atingerea blândă poate dobândi valoare de recompensă în creierul mamiferelor, iar studiile asupra pisicii domestice leagă interacțiunea cu proprietarul de sistemul oxitocinergic și de stilul de atașament.

Privite împreună, aceste dovezi permit o ipoteză fascinantă: selecția ar fi putut favoriza treptat nu numai pisicile care ne tolerau prezența, ci și pe cele pentru care omul putea deveni un partener social recompensator.

Una dintre pisicile din lumea socială a pisicii noastre suntem noi

Imaginează-ți din nou pisica venind spre tine.

Se apropie cu coada ridicată, își freacă obrazul de piciorul tău și apoi își împinge capul sub palmă. O mângâi în jurul frunții și obrajilor, începe să toarcă și, după un timp, se așază lipită de tine.

Sunt gesturi atât de familiare, încât rareori ne mai întrebăm de unde vin.

Pisica folosește cu noi o parte din limbajul cu care își construiește relațiile sociale, iar noi am învățat să-i răspundem: când își oferă capul, îl mângâiem; când se freacă de noi, îi întoarcem atingerea; când caută apropierea, îi facem loc.

Poate că, după mii de ani, am ajuns să privim lucrurile invers.

Pisica nu a devenit un mic om cu blană. Noi am învățat să-i răspundem pe limba ei.

Și atunci întrebarea din titlu nu mai pare chiar atât de absurdă:

Într-un sens surprinzător de literal, suntem, de fapt, „pisicile” pisicilor noastre. 

Surse și lecturi recomandate

Bradshaw, J.W.S., Casey, R.A. & Brown, S.L. — The Behaviour of the Domestic Cat, 2nd Edition, CABI, 2012/2013.O sinteză fundamentală despre domesticirea, comportamentul social, comunicarea și relația pisică–om. Autorii subliniază inclusiv diferența de tractabilitate dintre Felis silvestris lybica și pisica sălbatică europeană.

Turner, D.C. & Bateson, P. (eds.) — The Domestic Cat: The Biology of its Behaviour, 3rd Edition, Cambridge University Press, 2014.Volum de referință pentru dezvoltarea comportamentală, comunicarea intra- și interspecifică, socializarea, domesticirea și relația om–pisică.

Crowell-Davis, S.L., Curtis, T.M. & Knowles, R.J. (2004) — Social organization in the cat: a modern understanding, Journal of Feline Medicine and Surgery, 6, 19–28.Descrie organizarea socială a pisicilor, relațiile afiliative, allogroomingul, allorubbingul, semnalul „tail-up” și transferul unor comportamente sociale asupra oamenilor.

Curtis, T.M., Knowles, R.J. & Crowell-Davis, S.L. (2003) — Influence of familiarity and relatedness on proximity and allogrooming in domestic cats (Felis catus), American Journal of Veterinary Research, 64, 1151–1154.Arată legătura dintre familiaritate, rudenie, proximitate și allogrooming și discută rolul social al acestuia.

Ellis, S.L.H., Thompson, H., Guijarro, C. & Zulch, H.E. — The influence of body region, handler familiarity and order of region handled on the domestic cat’s response to being stroked, Applied Animal Behaviour Science.Studiu despre răspunsul pisicii la mângâiere și despre asemănările posibile dintre contactul tactil om–pisică și allogroomingul felin.

Nagasawa, T., Kimura, Y. & Masuda, K. (2022) — Physiological Assessment of the Health and Welfare of Domestic Cats—An Exploration of Factors Affecting Urinary Cortisol and Oxytocin, Animals, 12, 3330.Frecvența comunicării tactile și vocale dintre proprietari și pisici s-a corelat pozitiv cu concentrația urinară medie de oxitocină.

Chang, H. et al. (2025) — The effects of owner-cat interaction on oxytocin secretion in pet cats with different attachment styles, Applied Animal Behaviour Science, 283, 106524.Leagă interacțiunea pisică–proprietar, stilul de atașament și modificările oxitocinei; la pisicile cu atașament securizant, oxitocina a crescut după interacțiunea cu proprietarul.

Walker, S.C., Trotter, P.D., Swaney, W.T., Marshall, A. & McGlone, F.P. (2017) — C-tactile afferents: Cutaneous mediators of oxytocin release during affiliative tactile interactions?, Neuropeptides, 64, 27–38.Review asupra aferențelor C-tactile/C-LTMR și ipotezei că atingerea afiliativă blândă poate conecta stimularea cutanată cu recompensa socială și sistemul oxitocinergic.

Maruyama, K., Shimoju, R., Ohkubo, M., Maruyama, H. & Kurosawa, M. (2012) — Tactile skin stimulation increases dopamine release in the nucleus accumbens in rats, Journal of Physiological Sciences, 62, 259–266.Demonstrează experimental, la șobolan, că stimularea tactilă blândă poate crește eliberarea dopaminei în nucleus accumbens prin circuitul VTA–NAc.

Zotterman, Y. (1939) — Touch, pain and tickling: an electro-physiological investigation on cutaneous sensory nerves, The Journal of Physiology, 95, 1–28.Una dintre lucrările clasice care au stat la baza identificării fibrelor cutanate C cu prag mecanic scăzut.

*Notă: mecanismul neurobiologic complet „mângâiere → C-LTMR → circuite de recompensă → oxitocină/dopamină → căutarea repetată a contactului” nu a fost demonstrat experimental, verigă cu verigă, la pisica domestică. Articolul reconstruiește această ipoteză din date comportamentale și neurobiologice provenite din mai multe studii și specii de mamifere.