Le-am așteptat 40.000 de ani să ne treacă pragul. Iar acum, că sunt aici, nu ne mai oprim din vorbit cu ele.

Ce ne învață animalele de companie despre inteligența relațională și despre noi înșine?

Acum aproximativ 40.000 de ani, undeva în Europa Paleoliticului, un om a luat o bucată de fildeș de mamut și a sculptat o ființă pe care nu o putea întâlni în natură: un trup omenesc cu un cap de leu.

Nu știm ce a vrut să spună artistul. Poate reprezenta o divinitate, o năzuință sau dorința omului de a împrumuta puterea și însușirile leului. Dar, sculptând o ființă pe jumătate om, pe jumătate felină, a dat formă unei reprezentări pe care astăzi am putea-o numi arhetipală.

Această sculptură, cunoscută drept Omul-Leu, este una dintre cele mai vechi dovezi materiale ale capacității umane de a imagina ființe fantastice. Și, în același timp, mărturia unei fascinații pentru feline care exista cu mult înainte să le primim în casele noastre.

Nu știm dacă această fascinație era alimentată de admirație, teamă sau dorința de a dobândi însușirile prădătorului. Probabil că asemenea sentimente nici nu se excludeau reciproc.

Cert este că felinele își făcuseră deja loc în imaginația oamenilor.

De altfel, Omul-Leu va fi și punctul de plecare al unui proiect la care lucrez de ceva vreme: Muzeul Relației Om–Pisică.

O călătorie prin zeci de mii de ani de istorie, de la primele reprezentări simbolice ale felinelor până la locul pe care pisicile îl ocupă astăzi în casele și în inimile noastre.

Dar despre muzeu vă voi povesti mai multe la momentul potrivit. Deocamdată, să revenim la povestea noastră.

Au trecut milenii. Leii, tigrii și celelalte feline mari au rămas, în general, în sălbăticie, acolo unde le este locul. Unele exemplare pot fi îmblânzite, dar asta nu înseamnă că speciile lor au fost domesticite.

În schimb, noi am ajuns să împărțim canapeaua cu rudele lor mai mici.

Și să purtăm conversații cu ele.

Nu doar îndemnuri sau interdicții, ci, de cele mai multe ori, conversații în toată regula.

Vorbim cu animalele noastre de parcă ar înțelege fiecare cuvânt. Le povestim cum ne-a mers ziua, le cerem părerea și uneori chiar ne certăm cu ele.

Iar dacă un câine măcar se preface că ne ascultă, pisica nici măcar nu consideră necesar să păstreze aparențele.

Le întrebăm dacă le este foame, deși ne-au comunicat deja asta de șapte ori. Le explicăm că nu pot primi încă o porție, după care începem negocierile. Le cerem să nu mai facă anumite lucruri, cu toate că experiența ne-a demonstrat că autoritatea noastră în această relație este, în cel mai bun caz, discutabilă.

Și totuși, continuăm să vorbim.

De ce?

Poate pentru că, într-o anumită măsură, le considerăm asemenea nouă.

Dar psihologia ne sugerează că în spatele acestui obicei aparent caraghios se ascunde ceva mult mai interesant.

Ce se întâmplă în mintea noastră când vorbim cu animalele?

Creierul uman este extraordinar de preocupat să înțeleagă alte ființe.

Încercăm permanent să ghicim ce simt, ce doresc, ce intenționează și cum vor reacționa cei din jur. Psihologii numesc această capacitate mentalizare, una dintre componentele importante ale cogniției sociale.

Și nu o folosim exclusiv în relațiile cu oamenii.

Când spunem despre câine că este nerăbdător să ieșim la plimbare sau despre pisică faptul că s-a speriat de un zgomot, încercăm să interpretăm starea unei alte ființe pornind de la comportamentul ei.

Uneori avem dreptate. Alteori proiectăm asupra animalelor propriile noastre emoții și intenții.

De exemplu, când descoperim un papuc distrus și declarăm că patrupedul a făcut-o „din răzbunare”, s-ar putea să fim mai aproape de scenariul unei telenovele decât de o explicație comportamentală.

Dar faptul că putem interpreta greșit nu înseamnă că toate interpretările noastre sunt greșite.

Animalele au propriile emoții, motivații și capacități cognitive. Provocarea este să le înțelegem așa cum sunt, nu așa cum ne-ar conveni nouă să fie.

O analiză științifică publicată în 2015, în revista Animal Behaviour, a examinat mecanismele prin care oamenii atribuie stări mentale altor specii. Autorii au propus că în acest proces intervin atât mecanisme ale cogniției sociale și empatiei, cât și capacitatea noastră de a raționa și de a interpreta cauzele comportamentului.

Cu alte cuvinte, când încercăm să înțelegem ce se petrece în mintea unui animal, punem la lucru o parte dintre instrumentele psihologice pe care le folosim și în relațiile cu oamenii.

Și aici începe partea cu adevărat interesantă.

Dar dacă relația cu animalele ne ajută să devenim mai buni în relațiile cu ceilalți?

Gândiți-vă cât de multă atenție presupune construirea unei relații cu un animal.

Un câine poate să-și exprime entuziasmul într-un mod atât de evident, încât uneori ai impresia că urmează să se desprindă de la sol.

Pisicile sunt, de regulă, ceva mai subtile.

Trebuie să le observi postura, privirea, poziția urechilor, mișcarea cozii. Să descoperi când caută apropierea și când preferă să fie lăsate în pace.

Mai ales când preferă să fie lăsate în pace.

Pentru că o pisică îți poate oferi o lecție despre respectarea limitelor personale într-un mod pe care îl vei ține minte multă vreme. Uneori, chiar pe pielea ta.

Dar, dincolo de glumă, ce presupun toate acestea?

Să fii atent la o altă ființă. Să încerci să-i înțelegi nevoile. Să-ți adaptezi comportamentul. Să accepți că dorințele ei nu coincid întotdeauna cu ale tale.

Sunt abilități esențiale pentru ceea ce numim, într-un sens larg, inteligență relațională: capacitatea de a construi și întreține relații prin empatie, comunicare, adaptare și respect reciproc.

Nu înseamnă că simpla prezență a unui animal ne face automat mai inteligenți sau mai empatici. Cercetările nu justifică o asemenea concluzie.

Dar relația cu el ne poate oferi ocazii repetate de a exersa aceste abilități.

Iar repetiția este unul dintre modurile în care învățăm.

Copiii și primele lecții despre ceilalți

Imaginați-vă un copil care vrea să-și ia pisica sau câinele în brațe, dar animalul se împotrivește.

Din această întâmplare banală poate începe o lecție importantă, dacă un adult îl ajută pe copil să o înțeleagă.

Într-o relație, faptul că îți exprimi afecțiunea nu înseamnă că celălalt trebuie să răspundă întotdeauna așa cum îți dorești. Poate avea alte nevoi, alte preferințe și alte limite.

Iar faptul că iubești o ființă nu îți dă dreptul să-i ignori dorințele.

Îngrijirea unui animal poate oferi copiilor ocazii să exerseze responsabilitatea, răbdarea, atenția la comunicarea nonverbală și grija față de cineva care depinde de ei.

Există cercetări care investighează legăturile dintre relațiile cu animalele, empatie și dezvoltarea socio-emoțională. Rezultatele trebuie însă interpretate cu atenție: nu toți copiii beneficiază în același fel, iar diferențele dintre familii, educație și calitatea relației cu animalul pot influența rezultatele.

Un animal nu este un profesor miraculos de bune maniere.

Mai ales dacă vorbim despre o pisică, pentru care bunele maniere încep, de regulă, cu respectarea programului ei de masă.

Dar poate deveni un partener extraordinar într-un proces de învățare pe care niciun manual nu îl poate reproduce întocmai: întâlnirea zilnică cu nevoile unei alte ființe.

Dar pentru oamenii singuri?

Aici povestea capătă o altă profunzime.

Orașele ne-au adunat, dar nu ne-au apropiat neapărat.

În mijlocul aglomerației urbane trăiesc mulți oameni cărora le lipsește sprijinul social. Pentru aceștia, un câine sau o pisică poate însemna mult mai mult decât o prezență în casă.

Înseamnă cineva pe care îl saluți dimineața.

Cineva care te așteaptă când te întorci.

Cineva pentru care însemni ceva.

Cineva căruia îi povestești ce ți s-a întâmplat, chiar dacă răspunsul este un mieunat, o coadă care se mișcă sau o privire ce pare să întrebe dacă ai terminat și poți, în sfârșit, să deschizi conserva.

Nu trebuie să pretindem că animalele înțeleg toate cuvintele noastre pentru a recunoaște valoarea acestor interacțiuni.

Relațiile sociale nu sunt construite exclusiv din cuvinte. Sunt construite și din prezență, familiaritate, ritualuri, atenție și atașament.

Pentru o persoană singură, îngrijirea unui animal poate aduce structură zilei, ocazii de interacțiune și sentimentul că este importantă pentru o altă ființă.

Cercetările despre relația om–animal descriu asemenea forme de sprijin emoțional, deși rezultatele privind reducerea singurătății sau îmbunătățirea sănătății mintale nu sunt uniforme. Animalele nu înlocuiesc relațiile umane și nici nu reprezintă un tratament universal împotriva izolării.

Dar pentru unii oameni pot fi o parte esențială a vieții lor afective.

Și poate că ar trebui să ne gândim mai des la asta atunci când discutăm despre bunăstare, vulnerabilitate socială și posibilitatea oamenilor de a-și îngriji animalele.

Pentru că uneori o consultație veterinară pe care cineva nu și-o permite nu înseamnă doar o problemă medicală pentru animal. Poate însemna și o povară emoțională profundă pentru omul de care depinde.

Cine pe cine a învățat să construiască relații?

Ne place să credem că noi suntem cei care le-am învățat pe animale să trăiască în lumea noastră.

Le-am oferit hrană, adăpost, îngrijire. Le-am învățat reguli, obiceiuri și, în cazul câinilor, o mulțime de comenzi.

În cazul pisicilor, cu toate că le-am explicat și lor regulile, rezultatele sunt încă în curs de evaluare.

Dar inteligența relațională ne invită să privim relațiile ca pe niște experiențe în care ambii parteneri se influențează reciproc.

În timp ce noi încercăm să le înțelegem comportamentul, animalele ne pun în situația de a ne observa propriile reacții. De a avea răbdare. De a accepta refuzuri. De a acorda atenție. De a avea grijă de o ființă ale cărei nevoi nu sunt identice cu ale noastre.

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem învăța dintr-o relație: că nu trebuie să fim la fel pentru a fi apropiați.

În Micul Prinț, vulpea îi vorbește băiatului despre îmblânzire. Nu ca despre o formă de supunere, ci ca despre crearea unor legături care dau unei ființe un loc aparte în viața alteia.

Și poate că tocmai aceasta este semnificația profundă a relațiilor noastre cu animalele.

Nu doar noi le-am învățat să construiască relații cu oamenii. Poate că și ele, la rândul lor, ne-au ajutat să înțelegem ce înseamnă să creezi o legătură.

Iar odată cu relațiile pe care le-am construit cu animalele de companie, poate că am început să descoperim nu doar cine sunt ele, ci și cine am putea deveni noi datorită lor.

Și, cine știe, poate că dacă animalele noastre de companie ar putea înțelege tot ce le spunem, cel mai frumos lucru pe care l-ar auzi din partea noastră ar fi celebra replică a lui Jack Nicholson din As Good as It Gets:

„Mă faci să-mi doresc să fiu un om mai bun.” 

Cercetările care au inspirat articolul

1. Urquiza-Haas, E. G. & Kotrschal, K. (2015). The mind behind anthropomorphic thinking: Attribution of mental states to other species. Animal Behaviour, 109, 167–176.

2. Urquiza-Haas, E. G. & Kotrschal, K. (2022). Human-Animal Similarity and the Imageability of Mental State Concepts for Mentalizing Animals. Journal of Cognition and Culture, 22, 220–245. DOI: 10.1163/15685373-12340133.

3. Rusu, A. S., Costea-Bărluțiu, C. & Turner, D. C. (2019). Interpersonal and Pet Attachment, Empathy toward Animals, and Anthropomorphism: An Investigation of Pet Owners in Romania. People and Animals, 2(1).

4. Teo, J. T. & Thomas, S. J. (2019). Psychological Mechanisms Predicting Wellbeing in Pet Owners: Rogers’ Core Conditions versus Bowlby’s Attachment. Anthrozoös, 32(3), 399–417.

5. Prato-Previde, E., Basso Ricci, E. & Colombo, E. S. (2022). The Complexity of the Human–Animal Bond: Empathy, Attachment and Anthropomorphism in Human–Animal Relationships and Animal Hoarding. Animals, 12, 2835. DOI: 10.3390/ani12202835.

6. Kotrschal, K. (2026). Companion animals support human wellbeing and health: evolutionary, behavioral and physiological contexts. Frontiers in Psychology, 17, 1800617. DOI: 10.3389/fpsyg.2026.1800617.

Notă privind fundamentarea științifică: cercetările citate susțin mecanisme psihologice și asocieri relevante, dar nu demonstrează că vorbitul cu animalele crește direct inteligența relațională sau că deținerea unui animal produce automat beneficii. Posibilul transfer al abilităților către relațiile interumane, în special în cazul copiilor, necesită dovezi suplimentare.