Din timpuri imemoriale și până în zilele noastre, societatea umană a evoluat în relație constantă cu animalele. Viața alături de animale are un rol important atât în contextul socio-uman, cât și în cel psihologic, încă de la apariția speciei noastre. Prezența animalelor poate crește starea de bine psihologică (Beck și Katcher, 2003) și aduce beneficii precum confortul, compania, atașamentul, comportamentul prosocial, ameliorarea imaginii și a stimei de sine (Podberscek, 2006).
Conceptul de biofilie se referă la o afinitate înnăscută a vieții sau a sistemelor vii. Biologul Edward O. Wilson, profesor la Harvard, în cartea sa din 1984 intitulată Biophilia: The Human Bond with Other Species (Biophilia - Legătura omului cu alte specii), a afirmat că ființele umane au o sensibilitate înnăscută față de alte ființe vii, un interes și o nevoie de ele, deoarece coexistăm în același habitat timp de multe milenii. Astfel, biofilia este un produs al evoluției bioculturale, adică este o tendință înnăscută, modelată de învățare, cultură și experiență (Rogers, 2019).
Cercetătoarea G.F. Melson, în cartea sa din 2001, Why the Wild Things Are. Animals in the Lives of Children, afirmă că biofilia îi descrie pe copii ca având abilități înnăscute pentru a relaționa cu alte ființe vii. Emoțiile și personalitățile animalelor, reale și simbolice, sunt simțite imediat de către copii în același mod în care sunt simțite emoțiile și personalitățile oamenilor. Prin urmare, animalele intră în viața copiilor într-un mod direct și puternic. Copiii percep cu ușurință animalele ca resursă importantă în dezvoltarea imaginii și stimei de sine (Melson, 2003).
Studierea relației dintre om și animal a început să aibă o mai mare amploare în anii ‘80. În anii ‘70, lucrările cercetătorului Boris M. Levinson cu privire la relația dintre oameni și animale au stârnit un val de interes datorită beneficiilor obținute de copii cu ajutorul legăturii copil-animal de companie (Brickel, 1985; Veevers, 1985). Studiile lui B.M. Levinson s-au axat predominant pe utilizarea câinilor în cadrul psihoterapiei cu scopul de a ajuta copiii cu tulburări emoționale (Haggerty Davis et al., 1985; Soares, 1985). Pornind de la această explorare inițială a relației copil-animal de companie, cercetările ulterioare în acest domeniu au evidențiat aspectele benefice ale legăturii, cum ar fi atașamentul în cadrul sistemului familial, o bună socializare a copilului, înțelegerea noțiunii de doliu la pierderea animalului, învățarea autonomiei, a responsabilizării și a comportamentului prosocial prin grija față de animalele de companie (Haggerty Davis, 1987; Melson, 2003; Van Houtte și Jarvis, 1995).
Legătura om-animal are un impact pozitiv semnificativ asupra dezvoltării sociale, emoționale, comportamentale și cognitive a copiilor (Furman, 1989; Melson, 2003). Numeroși copii manifestă o afecțiune profundă pentru animalele lor de companie (Morrow, 1998), iar mulți dintre ei cred că animalul de companie reprezintă legătura afectivă cea mai puternică din viața lor (Melson, 2003). De asemenea, copiii consideră că animalele de companie sunt o sursă de confort emoțional și stabilitate în viața lor (Jegatheesan, 2013). Deoarece supraviețuirea și bunăstarea animalelor de companie depind de îngrijirea oferită de ființele umane, interacțiunea cu acestea le oferă copiilor oportunitatea de a fi empatici, responsabili, de a învăța despre îngrijirea unei viețuitoare care este dependentă de ei și de a pune nevoile ființei dependente înaintea propriei persoane (Morrow, 1998).
Transformările fizice, cognitive și sociale denotă o etapă importantă de dezvoltare a personalității copilului, cu obiective specifice, care trebuie îndeplinite. Printre acestea se numără sentimentul de autonomie, de responsabilizare, obținerea unei stime de sine sporite, dezvoltarea sentimentelor de iubire, compasiune și empatie precum și dobândirea unor abilități sociale adecvate (Erikson, Sullivan, apud Ewen 2012).
Copiii trebuie să fie ajutați să înțeleagă aspectele importante ale vieții, cum ar fi nașterea, boala și moartea, pentru a fi pregătiți să facă față situațiilor cu care se pot confrunta mai târziu în viață. Animalele de companie pot avea cel mai mare impact asupra copiilor în timpul anilor de preadolescență, datorită cerințelor specifice de dezvoltare cognitivă și socială cuprinse în această perioadă de dezvoltare (Haggerty Davis et al., 1985).