Studiile au sugerat că responsabilitatea îngrijirii unui animal de companie în timpul dezvoltării copilului poate servi drept practică pentru o educație parentală eficientă sau pentru îngrijirea persoanelor în vârstă și bolnave (Melson și Fine, 2015). În timpul anilor de mijloc ai copilăriei, interesul pentru îngrijirea animalelor de companie atinge cel mai înalt vârf. S-a demonstrat, prin intervievarea părinților cu privire la interesul copiilor lor pentru îngrijirea animalelor de companie, că gradul în care un copil este dispus să aibă grijă de un animal de companie poate fi determinat de importanța percepută pe care copilul o acordă rolului de îngrijitor (Haggerty Davis et al., 1985). Un studiu realizat de Rost și Hartmann (1994) a constatat că 92% dintre copiii cu vârste cuprinse între 8 și 10 ani intervievați credeau că responsabilitatea îngrijirii animalului de companie era un element "important" sau "foarte important" al relației cu animalul lor de companie. Aceștia au constatat, de asemenea, că 75% dintre participanții chestionați aveau responsabilitatea exclusivă sau împărțită pentru îngrijirea animalului de companie (Rost și Hartman, 1994).
În cercetarea întreprinsă de către Van Houtte și Jarvis în anul 1995, care a evaluat autonomia preadolescenților, responsabilizarea, stima de sine și atașamentul față de animalele de companie, s-a validat ipoteza conform căreia proprietarii de animale de companie ar obține un scor semnificativ mai mare la o măsură a autonomiei decât cei care nu dețin animale de companie. Studiul a relevat modul în care deținerea de animale de companie ar putea fi folosită de părinți pentru a facilita dezvoltarea autonomiei și responsabilității copiii lor (Van Houtte și Jarvis, 1995).
Conform studiilor, animalele de companie sunt, de asemenea, adesea percepute de copii ca fiind ascultători atenți și empatici (Covert et al., 1985; Veevers, 1985). Haggerty Davis și colaboratorii săi au sugerat că, întrucât animalul de companie este văzut în cadrul familiei ca fiind subordonat proprietarului său, copilul își poate exprima mai ușor sentimentele față de acesta, așa cum s-ar simți confortabil să se confeseze unui coleg sau unui frate mai mic. De asemenea, copiii se simt mult mai confortabil să discute cu animalele de companie despre gândurile și dorințele lor private deoarece, spre deosebire de oameni, ei pot avea încredere deplină că acestea le vor păstra secretele (Haggerty Davis et al., 1985; Veevers, 1985).
Animalele de companie sunt descrise în literatura de specialitate ca fiind tovarăși de joacă activi și energici, care îi pot ajuta pe copii să consolideze și să stabilească relații cu ceilalți (Covert et al., 1985; Soares, 1985). Mai mult, animalul de companie este descris ca o importantă resursă socială pentru copil, datorită faptului că este disponibil în mod constant pentru interacțiune și mai ales joacă (Haggerty Davis et al., 1985).
Studiile au evidențiat faptul că animalele de companie sunt considerate drept facilitatori sociali, ajutându-i pe copii să aibă contact cu alți copii. Astfel, s-a constatat că 84% dintre copiii de 10 ani intervievați au raportat că au avut loc contacte sociale cu alți copii în timp ce își plimbau câinii afară. S-a sugerat, de asemenea, că datorită atractivității animalului de companie, copiii care dețin animale de companie pot fi considerați mai atrăgători ca potențial prieten sau partener de joacă pentru alți copii, decât copiii care nu dețin animale de companie (Endenburg și Baarda, 1995).
Conform literaturii de specialitate, un ingredient foarte important implicat în relația dintre copii și animalele lor de companie, este dragostea necondiționată și acceptarea pe care animalul o oferă copilului. În studiul lui Bryant (1990) privind deținerea de animale de companie, participanții preadolescenți intervievați au dezvăluit că, în calitate de prieten, animalele lor de companie au dat dovadă de loialitate, empatie și afecțiune. Mulți autori au descris modul în care animalele de companie acceptă copilul ca fiind cum este, oferind sentimente intense de loialitate și nu îl critică sau îl judecă pe copil în niciun fel (Beck și Katcher, 2003; Levinson, 1969; Soares, 1985). Datorită intensității legăturii dintre un copil și animalul său de companie, s-a sugerat că animalul de companie ar putea acționa ca un substitut temporar pentru compania umană. Acest lucru ar fi deosebit de util pentru copiii care trăiesc fără alți frați sau pentru copiii care sunt lăsați singuri pentru perioade lungi de timp din cauza condițiilor de muncă ale părinților (Haggerty Davis et al., 1985).
